Vulcanii din Țara Hațegului

Acum 70 de milioane de ani, ceea ce astăzi numim Țara Hațegului era o mare intracontinentală ce găzduia cel puțin o insulă. Dacă insula erau domeniul dinozaurilor pitici și al reptilelor zburătoare uriașe, marea era domeniul vulcanilor.  Aceasta era brăzdată de vulcani submarini care-și împrăștiau calmi lavele peste pietrișurile aduse de râurile de pe uscat. Unde adâncimea mării era mică, unii dintre vulcani ajungeau să se ridice chiar până dincolo de oglinda apei, iar când acest lucru se întâmpla, erupțiile deveneau violente. Curgerile de lave specifice adâncurilor dispăreau, fiind înlocuite de explozii, ce formau nori fierbinți de gaze și cenușă care curgeau pe pantele structurii, intrând tumultos în apele mării. Din cauza umezelii, particulele de cenușă aruncate în atmosferă se lipeau unele de altele, formând boabe de cenușă ce cădeau în adevărate ploi de grindină. Deși imprevizibili și capricioși, vulcanii ce străpungeau suprafața mării erau efemeri. Fiind formați numai din cenușă, de îndată ce erupția se încheia, marea își reintra în drepturi. Astfel, în numai câteva luni, valurile distrugeau vârful vulcanului, scufundându-l din nou.

Între timp vulcanii s-au stins, iar lava, cenușa și pietrele încinse aduse din adâncuri și depuse în strate la poalele vulcanilor, au fost frământate de alte forme de energie ale Pământului: forțele tectonice ce au dat naștere Munților Carpați. Încrețite, rupte și împinse odată cu scoarța terestră pe care s-au format, bucățile de rocă s-au rearanjat ca într-un puzzle tridimensional. De aceea se pot vedea acum, una lângă alta, două bucăți din lumi diferite: roci formate pe o plajă preistorică și depuneri de pe fundul unui abis oceanic.

Urmele erupțiilor se pot vedea astăzi între satele Densuș și Ștei, în apropiere de cunoscuta biserică Sf. Nicolae, mergând pe Drumul Vulcanilor și vizitând Casa Vulcanilor.

Casa Vulcanilor

Casa Vulcanilor